Anatomia unei priviri: de ce ne întoarcem la cadrele lui Cristian Mungiu
Cinemaul lui Mungiu nu ne cere să judecăm repede. Ne obligă să locuim, pentru câteva minute, în disconfortul unei alegeri.
Arhiva CINE9
Texte pentru filmele care continuă.
Eseuri, recenzii și dosare despre cinema ca artă, memorie și mod de a citi prezentul.
Corpul imposibil și foamea de a fi văzut
The Substance transformă obsesia perfecțiunii într-un spectacol grotesc. Dar adevărata oroare nu este corpul care se rupe, ci privirea care îl măsoară.
Orașul care joacă: Bucureștiul, între decor și personaj
De la blocul comunist la periferia fluidă, cinemaul românesc a învățat să citească orașul ca pe o arhivă vie.
Sunetul vinovăției: ce auzim când Tár tace
În filmul lui Todd Field, puterea nu intră în cadru cu o declarație. Se aude în ritmul pașilor, în uși închise și în cine primește dreptul la tăcere.
Camera care nu pleacă: lecția radicală a lui Chantal Akerman
A rămâne în fața unei acțiuni obișnuite poate fi mai destabilizator decât orice răsturnare de situație.
Drumul fără întoarcere: despre finalurile care refuză să închidă lumea
Unele filme se termină prin rezolvare. Altele ne abandonează într-un peisaj care continuă mult după ultimul cadru.